Neverland.

Razele soarelui îşi făcuseră apariţia încet în camera sa, făcându-l să se trezească mai repede decât de obicei. De ce? Îşi uitase geamul deschis, dreaperiile netrase şi aşa intra şi vântul dar şi razele soarelui, făcându-se multă lumină în cameră. El nu suporta lumina când dormea, şi de asta noaptea, înainte să adoarmă, trăgea dreaperiile, închidea geamul şi îşi mai punea şi ceva pe ochi, pentru a nu îl deranja lumina.
Se ridică rapid din pat, şi rămase blocat, aşa, pentru câteva secunde. Se ridicase prea repede şi acum vedea totul alb. Groaznic. Ura când i se întâmpla asta. În fine, peste câteva secunde totul reveni la normal, şi el se duse să se schimbe cu o pereche de pantaloni lungi, negri şi strâmţi, şi cu un tricou alb. Bun. Era gata de şcoală. Acesta era un "talent" de-al lui. Se îmbrăca şi făcea duş repede. Talentat, nu? Aşa ziceam şi eu.
Byung Hun s-a încălţat cu o pereche de teneşi şi îşi puse şi o pereche de cercei şi două brăţări subţiri şi negre. A deschis uşa, dând să iasă din apartament, dar ca de obicei, trebuia să se întoarcă înapoi. Îşi uitase rucsacul. După ce îl luă, se asigură că are totul la el şi o luă către şcoală. Era în ultimul an de liceu, şi trebuia să înveţe mai mult. Îi era greu, dar tot trebuia să facă asta.
Era complet afundat în gânduri, atât de mult, încât uitase că trebuia să meargă către şcoală şi o luase prin parc, lent, plimbându-se fără nicio grijă. Abea la ora nouă îşi aduse aminte unde trebuia el să meargă, doar pentru că trecuse prin faţa şcolii. Holy shiet, îşi zise în gând şi se uită la ceas. Orele deja începuseră, aşa că trebuia să aştepte pauza. Degeaba s-ar mai duce acum, pe la mijlocul orei.
A urcat atent scările, pentru a nu se împiedica, aşa cum făcea de obicei, şi se duse către acoperiş. Singurul loc în care avea parte de puţină linişte, în care nu era urmărit de fete şi putea face orice vrea. Bine, nu chiar orice, dar, mă roog, orice. Putea face orice. Nu îl vedea nimeni.
Şi-a lăsat rucsacul pe jos, şi se aşeză lângă el pe spate. Îşi aduse aminte că de fiecare dată când stătea aşa, taică-său îi zicea că e o legumă care se roagă să nu moară. Îşi lovi fruntea cu palma, uşor, privind cerul. Spera doar să nu adoarmă, că la cât de târziu se culcase azi-noapte... Nici măcar nu ştie de ce s-a culcat aşa târziu. A stat, treaz, uitându-se la ecranul telefonului său. A stat şi s-a uitat la el până pe la două-trei. Ciudat, da. A închis pentru câteva clipe ochii, punându-şi şi mâinile deasupra lor, asta pentru a şi-i acoperi de razele soarelui care tot îi intrau în ochi.